joi, 2 mai 2013

VERDEŢURILE


                                                       Verdeţurile
Lăptuca, spanacu, măraru, muştaru, cresonul e.t.c. sint plante legumicole anuale, rezistente la frig. Ele au o perioadă de vegetaţie  scurtă 25...45 zile. Frunzele şi căpătinele se folosesc în alimentaţie în stare crudă. Savanîi au descoperit, că natura chimica a clorofilei din frunze este asemănatoare cu cea hemoglobinei singelui. Consumind frunze verzi, noi ne asigurăm organizmul cu un semiprodus de hemoglobină. Aceste plante prezintă o sursă de vitamine, acizi organici şi săruri minerale.
 Lăptuca, denumită şi salată, este o plantă din familiea conpozite. Se cultivă pe terenuri deschise şi adapostit. Se cunosc multe varietaţi: lăptuca cu frunzele ovate, lăptuca căpăţină
(formează în 55...95 de zile o căpăţină turtită), lăptuca romen (formează în 70...100 de zile o căpăţină ovală alungită). Se cultivă, de asemenea, andiva, escariolul şi cicoarea de radacină.
 Se cultivă primavara devreme, seminţele se seamăna in brazdiţe la o distanţă de 10...15 cm şi la adincimea de 1...1,5 cm. Cantitatea de seminţe este de 1,5...2g la 1 m² . Lăptuca se recoltează cînd are 7...10 frunze. Toamna se întrouc la 1 m² pîna la 4 kg de balegar, cîte 2...3 g de sperfosfat, 1...1,5 g de sare potasică, ear primavara 1...1,5 g de îngrăşăminte cu azot. În perioada secetoasă lăptuca se uda (cîte 10...15 l de apă la 1 m²). 
 Lăptuca pentru frunze se poare cultiva si printre rindurile a altor culturi.

BOLILE PLANTELOR AGRICOLE


                        BOLILE PLANTELOR AGRICOLE



Boala a unei plante agricole se numeşte tulburarea respiraţei, transpiraţie, asimilaţie, fotosinteză şi a altor procese vitale provocată de organizme patogene, de condiţi nefavorabile etc. Se manifestă prin diferite simtome sau caractere exterioare ( putrezire, pătare, necroze, ofilire, deformare, tumori, exrescenţe etc.). În dependenţă de cauze bolile plantelor se împart în neinfecţioase şi infecţioase.
 Bolile neinfecţioase sînt cauzate de condiţile nefavorabile de sol şi climatice ( insuficienţă, sau excesul de substanţe nutritive, de cultură, de umezeală ) sau de vătămările mecanice ale plantelor: rupere, stricare de grindină etc. La plantele atacate de aceste boli se schiunbă culoarea frunzelor, apar diferite pete, crapă coarja, în cele din urmă plantele se vestejesc. Adesea, dacă sînt înlăturate cauzele care le provoacă, acestea dispar treptat.
  Bolile infecţioase ale plantelor sînt provocate de organizme vii: ciuperci, bacteri, virusuri, precum şi de organizme micoplazmice. Ele pot fi transmise de la o plantă la alta. Cînd boala atacă o anumită regiune a organizmului plantei, ea se manifestă sub formă de pete, putregai, creştere anormală a ţesuturilor, mortificarea scoarţei. În cazul unei boli jenerale, cînd provocatorul acestea se răspîndeşte prin intermediul sistemului vascular, plantele se ofilesc. Cauza boli se poate după semnele exterioare şi prin analiză microscopică.
  Ciupercile şi bacterile nimeresc în ţesuturile plantelor prin locurile dăunate de insecte, de grindină sau de maşinile agricole în tinpu lucrărilor, precum şi prin orificiele naturale: glandele nectarifere şi stomatele frunzelor. Ciupercile şi bacterile sînt transportate de vînt, ploae, insecte, păsări şi de om. Virusurile, însă, nimeresc în plante prin rani şi se transmite prin numai prin seva plantelor bolnave cînd acestea vin în cotact cu cele sănătoase sau la tăere, recoltare: ele pot fi introduse de insectele cu aparatul bucal pentru inţepat si supt (păduchi, de frunză, ploşniţe, cicadite).
  Bolile culturilor pomicole şi ale arbuştilor fructiferi. Făinarea-mărului este răspîndită mai mult în regiunea de sud. În pepeniere ea uneori atacă toţi pueţi. Ea se manifestă primăvara devreme prin apariţiea unei strat făinos pe inflorescenţe, frunze şi lăstari. Din această cauză florile nu formează ructe, frunzele încep să cadă, ear vîrfurile plantelor se usucă. Arbori atacaţi încep să devină mai sensibeli la frig, ear recolta lor începe să scadă cu 20...80%. 
                        

  Rapănu marului şi părului sînt boli criptogamice răspîndite în regiunile cu o cantitate mare de precipitaţi, care cad vara şi mai ales primăvara. Pe frunze apar pete catifelate negre-verzui, din care cauză ele se usucă şi cad inainte de vreme. Fructele se deformează şi crapă.

  Cancerul-negru atacă frunzele, fructele şi, mai ales, scoarţa trunchiului şi a ramurilor. Este deosebit de periculos cînd atacă scoarţa, deoarece ramurile de mai sus de regiunea atacată mor. Dacă boala atacă trunchiul de jur înprejur, moare întregul arbore. Coacăzul negru şi agrişul sînt atacate de boala criptogamică numită făinarea. Foarte periculoasă este flauşarea (flocoşarea) coacăzului-negru, provocată de un organozm micoplazmic, care se transmite cu butaşi luaţi de la plantele bolnave, sau de către căpuşa-de-mugure-a-cocăzului. Plantele bolnave nu mai fructifică şi trebue distruse. Frunzele lor devin trilobate, cu nervurile pronţate, îşi perd mirosul specific de coacăz. Ele sînt mai mici de cît cele sănătoase şi cu mult mai lungi. Florile devin mai bătute (calciul, corola şi staminele se transformă în nişte excescenţe de culoarea violetă). 
  Cia mai dăunătoare boală a fragului este putrgaiul-cenuşiu. În ani cu multă umezeală din cauza  lui se perde uneori peste jumătate de recoltă.
  Bolile plantelor legumicole. Varza, napul, ridichia şi buruenele cruşeţeaua, traista-ciobanului etc. sînt atacate de aşa-numita hernie-a-verzei. Pe radăcinele plantelor atacate se formează nişte nodozităţinde difrite marimi. Plantele atacate cresc mai incet, în tinpul călduros al zilei frunzele lor pălesc.
  Mana-tomatelor este provocată de ciuperca fitoftora şi atacă fructele, frunzele şi tulpinele. Se manifestă sub formă de pete cafeni. Cel mai des sînt atacate fructele, în ani cu multă umezeală se perd pînă la 60...80% din recoltă. De obicei, boala trece dela tomate la cartof, la care ciuperca atacă curpeni şi tuberculi.

  O boală foarte periculoasă este cancerul-cartofului, cunoscută sub denumirea de rîea-neagră-a-cartofului. Ciuperca ce-l provoacă atacă mai des turberculii şi stoloni, mai rar tulpinele. Pe tuberculi atacaţi se formează nişte excrescenţe mari (la început de culoare albă, apoi devin cenuşi şi încep să putrezească). Provocatorul boli se păstrează mult tinp în sol.

 În regiunea de sud este raspîndită antracnoza-cucurbitaceelor. Bacterioza-castraveţilor atacă frunzele (formează pe ele pete brune-cenuşi colţuroase) şi fructele, care se acopăr cu ulceraţii şi capătă, de regulă, o formă de cîrlig.
  Bolile culturilor de cînp. Culturile cerialiere deseori sînt atacate de provocate de diferite specii de ustilajinale. Aceste sînt nişte ciuperci care atacă boabe aparte, spice întregi, frunze şi tecile lor, transformîndu-le într-o masă neagră de spori (mălura-grîului, taciunele-zburător-al-grîului, orzului şi ovăsului, tăciunele-frunzelor şi al tulpinilor de grîu ş.a.). La fel de dăunătoare sînt uredinalele, unele dintre care pentru o dezvoltare normală au nevoe de gazdă intermediară (dracila, verigarul ş.a.). Atacînd aproape toate organele aeriene ale plantelor, provocatori rugini duc la formare unor babe pipernicite, cea ce reduce cu mult recolta. Cele mai dăunătoare sînt rugina-neagră-a-graminelor, rugina-brună-a-grîuluişi secări, rugina-galbenă-a-graminelor, rugina-coronată-a-ovăsului ş.a. Semănăturile de toamnă sînt atacate de făinare, mucegaiul-de-zăpadă, fuzarioza.

  Bolile viţei-de-vie. Mildiul (mana viţei-de-vie) este ce mai primejdioasă boală a viţei-de-vie. Este provocată de o ciupercă şi se manifestă prin apariţiea pe frunze a unor pete uleioase gălbui, acoperita cu un puf albicios (pori ciuperci).Boala atacă mugurii îmbobiciţi, frunzele, florile, ovarele şi lăstari tinere, ramurile ciorchinilor; ea provoacă putregaiul.brun-al-bobiţelor, reducînd considerabil recolta de struguri şi calitatea ei, mai ales, în ani ploioşi. A pătruns Europa din America, sa răspîndit în toate zonele viticole (în afară de Asiea Mijlocie). 

Oidimul viţei-de-vie atacă toate organele verzi a le plantelor. Mai întîi pe frunze apar pete acoperite cu un strat alb-făinos, care apoi se răspîndesc pe peţioluri, lăstari, cîrcei şi ciorchini. Marginile frunzelor atacate se îndoae în sus, devin fragile, frunzele se răsucesc şi cad.

 Bobiţele crapă pînă la seminţe. Boala este mai răspîndiă în regiunile viticole cu climă uscată şi caldă. Nocivitatea oidiumului constă în reducerea capacităţi de asimilare a frunzelor, scăderea rezistenţi la ger, ear ca urmare a cantităţi şi calităţi recoltei de struguri. Antracnoza atacă toate organele verzi ale viţei-de-vie, în special ale portaltoiurilor şi hibrizilor producători direcţi, uneori şi ale soiurilor europeni. Pe frunze se formează pete cenuşi cu bordură brună-închisă de diferite forme şi dimensiuni; părţile atacate cad, lăsînd perforaţii. Pe lăstari se formează răni adînci de culoare închisă şi butucul pere treptat. Putregaiul-roşu se manifestă sub formă de pete (întîi clorotice, apoi brune) în unghiurile dintre nervurile mari ale frunzelor, care ulterior se usucă şi cad. Necroza cu pete este o boală foarte periculoasă răspîndită în zona culturi altoite a viţei-de-vie. Ea atacă coardele portaltoi şi altoi, viţele altoite, braţele şi tulpinele butucilor, oprind dezvoltarea lor generală. Cancerul bacterial apare în locurile lezate de pe coletul rădăcini, pe tulpină, pe zonele de concreştere a altoiului cu portaltoiului. Se manifestă prin tumori, care la început sînt albe şi moi, apoi devin dure şi cresc, căpătînd o culoare cafenie-închisă. Plantele atacate rămîn în urmă cu creşterea şi dezvoltarea, majoritatea per. Bolile virotice, provocate de virusuri, sînt şi ele dăunătoare şi aduc pagube mari. Cele mai periculoase boli sînt: scurt-nodarea, cloroza infecţioasă, răsucirea frunzelor, mozaicul frunzelor, mozaicul nervurilor, brăzdarea lemnului şi necroza nervurilor.
  Măsurile de combatere a bolilor plantelor agricole. Pentru conbaterea bolilor şi a dăunatorilor se aplică urmatoarele metode agrotehnice, fizico-mecanice, chimice şi biologice: stropirea plantelor cu preparate speciale (chimice şi biologice), destinate pentru lupta contra ciupercilor şi bacterilor, distrugerea resturilor vegetale, buruenilor şi gazdelor intermediare, folosirea unui material de semănat şi sadit sănătos, respectarea termenelor optime de semănare, aplicarea asolamentelor, folosirea soiurilor rezistenţei la boli, tratarea seminţelor, coardelor de viţă-de-vie ş.a.     

ARDEIUL


                                            ARDEIUL



                                                           
                      
Ardeiu sau cghiperiu este o plantă legumicolă din familiia solanceiea.
 Originală din America Tropicală. La noi in ţarăeste anuală, ear în tropicale perenă.
Se cuzltiva de aproape 6 mii de ani.
 În Europa a fost întrodusă în cultură pe lasfîrşitul secolului 16. Are sistemul radicular 
destul de dezvoltat ( pătrunde in sol pînă la adîncimea de 30 cm ), tulpina mai mult sau mai puţin ramifiată, florile hermafrodite albe ( se auto polenizează însă este 
posibilă şi polenizarea lot încrucişată cu ajutoru insectelor ) fructul reprezintă o bacă
cărnoasă de formă conică, cilindrică, rotundă ş.a.m, ajunge la maturitatea industrială
el capătă o culore verde, verde-nchisă, ear la maturitatea biologică o culoare roşie,
roşie-inchisă,galben, portocalie şi violet.                                                     
                               

ARBUȘTI FRUCTIFERI, POMUȘOARELE

                                                 

                 ARBUȘTI FRUCTIFERI, POMUȘOARELE


         
Arbuști fructiferi reprezinta o grupa de plante, kare formeaza pomușoare suculente și spre 
deosebire de plantele samînțoase și decele sîmburoase, fac parte din famili diferite.Ei se
 înmulțesc ușor și prin metode simple, întră repede pe rod, dau anual recolte mari, ear lor 
 pomușoarele  au calitați gustative și dietic-e prețioase și se coc devreme.
Căpșunul este o plantă de cultura erbacee perenă, ce face parte din familiea rozacee. El e cel
 ce deschide sezonul pomușoarelor. Unele soiuri fructifică de două ori pe an 
(primavara și toamna), altele  numai  odată. Ciele mai productive și cu fructele mai mari sînt, însă, soiurile care rodesc o singură dată pe an.
 Tufele de căpșun au înălțimea de 15.. 30 cm.  Partea subterana a plantei ajunge pînă la 
adîncimea de 20 ..30 cm, deaceia căpșunul este sensibil la secetă. Majoritatea soiurilor sînt plante autogame 
cu florile hermafrodite. Inflorescența apare pe rînd. Căpșunele se coc în mai… iunie. 
Conțin pînă la 9% zahăr, 1,5% acizi, vitamină C, săruri minerale și alte substanțe prețioase.
 Acidul folic, care se acumulează în cantitați mari, joacă un rol important în hematojeneză.
O plantă de căpșun trăește 3… 5 ani. Căpșunul fructifică în anul al doilea de la sădire,
 rodește bine 3 .. 4 ani, apoi recolta lui scade anual cu circa 50%. Căpșunele se coc pe rînd, 
deaceia ele și se culeg pe rînd. O plantă produce 150…. 300 g de fructe,mai rar pînă la 500 g.
Recoltele la hectar ajunge pîna la 6… 10 t și mai mult.
Căpșunul se înmulțește prin stoloni anual, la care în lunile iulie augustdin muguri se formează 
rozete de frunze, ear din partea inferioară  rădăcini. Ei se sădesc în gropițe astfel, ca mugurile
 central al rozetei săs fie la nivelul solului. După sădire plantele se udă zilnic pîna se prind. 
Umezeala se păstreaza mai bine în cazul mulciri solului.Căpșunul are are nevoie de o clima 
umedă și răcoroasă. El crește bine, se dezvoltă și dă recolte mari pe solurile îngrașate 
( cu băligar și îngrășăminte chimice), afînate și bine lucrate. Lui îi crește hranirea
 suplimentară la sfîrșitul luni august începutul luni septenbrie, cînd se formează mugurii 
de rod pentru recolta urmatoare.
              


Coacăzul şi agrişul fac parte din familia saxifragaceae. Partea lor aerieană reprezintă o
 tufă de 1, 1,5 m înălțime format din multe tulpini de vîrstă diferită, care cresc di zona coletului.
 Majoritatea lăstarilor cresc în primii 2…  3 ani  după plantare și formează principalele
 ramuri de rod. Fiecare tulpina rodeste bine 5 … 6 ani.
Pentru a asigura rejenerarea tufelor, în fiecare primavară la cuoacăzul negru se tae de la 
bază tulpinile care au mai mult de 4 ani, ear la agriș  cele care au mai mul de 8…  10 ani. 
Coacăzul și agrișul au sistemul radicular foarte ramificat, majoritatea rădăcinilor lor 
pătrund în sol pînă la adîncimea de 5…  40 cm, ear unele pînă la 2 m.
Coacăzul și agrișul încep să vejeteze devreme, cînd tenperatura aerului  este de 5...6°C.
 Florile lor sînt mărunte, la coacăz  adunate în ciorchini, la agriș  dispuse cîte una.
 Anbii arbuști sînt plante autogame, dar rodesc mai bine în cazul polenizări încrucișate.
 Cînd e îngrijit bine cuoacăzul negru dă în medie pîna la 50 q/ha de pomușoare, agrișul  pînă la 150 q/ha. Coacăzul roşu şi coacăzul alb sunt aproape de 
două ori mai mai productive de cît cel negru, dar coacăzele negre sunt mult mai bogate în vitamina C ( 95  316 mg%) decît cele roșii 
sau albe (20…  57 mg%). Coacazele conţin, de asemenea, vitamine P, B1, B2, A zaharuri, carotină, substanțe pectinice, acizi organici, 
săruri minerale și alte substanțe.Agrişele conţin mai puţine vitamine şi acizi organici, în 
schimb ele conţin săruri de fosfor, potasiu și de fer ușor asimilabile.Coacăzele şi agrişele 
se consumă proaspete, din ele se face dulceață, compot, suc e.t.c.
                        

Zmeura este cea mai veche cultură horticolă din ţara noastră. El reprezinta un semi arbust care trăieste 10..15 ani. Rădacinele lui pătrund în sol până la adâncimea de 30 cm.
O tulpina de-a lui trăiește 2 ani și fructifică numai o singură dată(în anul al doilea). Zmeurul înflorește în luna mai. Florile lui sunt grupate în inflorescenţe,care apar în vârful lăstarilor formați din mugurii 
micști, și se autopolenizează.
El nu este pretențios faţă de căldură și lumină, însă are nevoie de soluri fertile, făra buruene și umezite bine.
 Intr-o tufă de zmeur trebuie să fie 10...12 tulpini anuale. Primăvara se taie de la bază tulpinile uscate și drajanii de prisos, ear tulpinile 
anuale se răresc.
Fructele de zmeur sunt suculente,sunt bogate în zaharuri, acizi organici, vitamine, 
săruri minerale. Ele se coc pe rând, de aceea ele se recoltează în 6...10 reprize. De pe un hectar se obtine până la 10 t de fructe. Se consumă proaspete sau prelucrate,din ele se face dulceață, sirop e.t.c. Cele mai bune sunt soiurile Latam, Fenix, King
                      

miercuri, 1 mai 2013

ALTOIREA



ALTOIRE



Altoirea este transplantarea unui butaş , ochi sau a altei parăţi de la o plantă numite altoi la o altă plantă numită potaltoi. Altoiul se uneşte cu portaltoiul în aşa fel , ca să concreasă şi sa dezvolte ca un organizm unitar.
 Altoirea este principalul procedeu de inmulţire a plantelor pomicole şi a multor plante decorative, intucît cele inmuţite prin seminţe îşi perd mulre dein calităţile pozitive. Însă din anchititate omul a început să înmulţească cele mai bune plante pomicole e cale vegetală: prin diziziunea tufelor, prin marcote, butaşi, altoire.
 În cazul altoirilor rolul principal în formare noilor ţesuturi conducătoare îl joacă canbiul un strat subţire de celule vii, care se află înre scoarţă şi csilemă, deaceia principala condiţie necesară penru concreştere bună a portaltoiului cu altoiul este potrivire straturilor lor cambiale. Portaltoiul şi altoiul se influenţeaza reciproc. Sub influenţa portaltoiului se schinbă putrea de creştere a arborilor, începutul fructificări , longivitauea, productivitatea, calitatea fructelor, marimea şi cuşloarea lor şi alte particularităţi.

  Altoirea se face iarna, primavara şi vara se face pe rădăcină, lăsături, buturugă, tulpină, pe ramurile selectate şi pe ramrile anuale. Se cunosc peste 150 de procedeie de altoire, dar se practică numai vre-o zece.
 Cel mai des se face altoirea în ochi ( cu mugure ), cunoscuta sub denumirea deoculare sau oculaţie, şi altoirea cu ramură detaşată cu o porţiune de ramură sau radacină. Altoirea în ochi se face de obicei în iulie, cînd ramurile folosite ca altoi sau format bine mugurii, ear la portaltoi se desprinde coarja de pe lemn. Pe potaltoi la 7...10 cm înalţime de la sol se face o tăetură în formă de T cu lungimea de 2.5.....3 cm, apoi cu capătul neascuţit al cuţitului de altoire se depărtează colţurile corji şi se introduce scutişorul ( o bucată de coarja cu mugure de la altoi ) de aceiaşi lungime ca şi tăitura. După aceasta se leagă locul cu o fîşie îngusta de peliculă lăsind mugurile liber.
 Altoirea curamura detaşată se face, de regulă iarna şi primăvra. Cea mai simplă este altoirea sub scorţă. Sunt răspindite, de asemenea altoirea prin copulaţie simplă, prin copulaţie amelioretă ( cu pană ) şi altoirea în dispicătură. Atît altoira prin copuleţie sinplă, cît şi cea prin copulaţie cu pană se fac, de obicei, în decursul perioadei de repaus a plantelor, primavara devreme şi iarna. Butaşi se eau cu 2..3 ochiuri ear portaltoiul se pregateşte de cu toamnă şi se păsrează în zăpadă sau subsol în nisip umed la temperatură de aproape de 0°CDupă altoire portaltoiul şi altoiul concresc la o tenperatură de +22....23°CApoi materialul concrescut se pastreaza pîna la sadire la tenperatură joasă. Altoirea în despicatură se efectuează cînd seva nu circulă, butaşul se întroduce în crapătură facuta în portaltoi.
 Altoirea este o operaţie fină şi se face cu instrumente curatr şi bine ascuţite. În caz contraraltoirea nu reuşeşte.